Primul volum a fost Revolta – jurnalul unui militar parasutist, filele evenimentelor traite in 1989 ca militar parasutist
Au urmat carțile Destine – proză scurtă, Renașterea Ligii Navale Române – monografie, Negustorul de iluzii si Călător pe ulițele cerului…
Oameni căraţi cu targa. Alţii ţinuţi de braţe ori împinşi rapid pe treptele spitalului. Dar nu înlăuntrul lui, ci de-a dreptul afară. Azvârliţi într-un tablou al genocidului generalizat, într-o procesiune sinistră spre defiinţarea neamului românesc. Spre uciderea fiinţei sale, zdrobirea demnităţii şi eutanasierea ultimelor tresăriri de revoltă.
Spectacolul grotescului şi-a înălţat limbile mistuitoare cu mult dincolo de limbile focului lui Dante. Sărăcirea, umilirea, sfârtecarea psihică şi fizică au înconjurat această naţiune din toate părţile, acum românii fiind alungaţi şi din spitale într-o deportare spre tăcere. Spre liniştea pe care şi-o doresc guvernanţii, cei ce nu mai sunt buni de muncă ori sunt bătrâni şi invalizi trebuind să dispară. Să „despovereze” bugetele de cheltuieli. Aşa au decis ei, guvernanţii…
Spectacolul genocidului îşi roade tragedia chiar lângă inima Europei. Bebeluşii noştri sunt scoşi din spitale în incubatoare, în pături sau de-a dreptul pe braţe de parcă un imens cataclism tocmai s-a petrecut. Iar imaginile din spitalele româneşti seamănă terifiant cu tragedia de la maternitatea Giuleşti. Nu ne este însă de nici un folos. Nu am învăţat nimic, nu am ştiut să protestăm şi să-i alungăm pe tartorii crimelor de atunci. Iar ministrul maghiar al sănătăţii româneşti şi-a continuat, dimpreună cu acoliţi ce-l servesc pe Emil Boc în programul lui de distrugere a ţării, acţiunile.
Un spectacol al calamităţilor în derulare. Al evacuărilor precipitate, cu oamenii care nu ştiu încotro să fugă, de parcă zidurile spitalelor stau să se prăvălească peste ei.
În România începutului de aprilie 2011 nu a fost însă nici un cutremur. Nici inundaţii, nici pârjol. Şi nici o tembelă simulare nu a fost organizată pentru fuduliile unor generalii de intendenţă.
Dar, chiar dacă nu erau nici râuri de apă, nici focuri mistuitoare, tragedia s-a produs, descârcându-se de sub seva plină de ură a nebunilor din tirania ce stă să ne strivească.
Sursele cataclismului se regăsesc în guvernul şi ministerele ce ne trasează restul de viaţă de parcă am fi datori însuşi infernului, catastrofa sanitară îndreptată până şi împotriva copiilor, plecând din ministerul apucăturilor hortiste.
Oamenii au fost alungaţi, spitalele închise iar unele chiar jefuite.
În urma insolenţei portocalii ce a degenerat în ură, spitalele rămân ştirbe. Ştirbe de pâlpâielile firave ale unei vieţi oricum bolnăvicioase. Rămân zidurile şi paturile goale, jupuite şi golite de ultimele speranţe.
Teoria ungurească a guvernanţilor spune că multe dintre aceste unităţi se vor transforma în azile. Dar cine a cerut acest lucru? Ori poate că noile lagăre se construiesc acum din interior spre exterior, bolnavii fiind alungaţi şi pentru a uşura declanşarea următorului val al retrocedărilor, parte a unui scenariu în care s-a amanetat deja totul?!
Imaginile începutului de aprilie ar fi trebuit să rupă carnea de furie de pe noi. Dar noi ne-am încolonat la fel de supuşi în acest exod din propria casă. Şi tăcem. Aprindem farurile şi punem luminile de avarie, dacă tot nu mai avem nici bani de benzină, la îndemnurile a fel şi fel de televiziuni. Cică aşa îl vom „lumina” pe Boc. Dar noi nu avem nevoie să-l luminăm pe acest călău cu morgă de închizitor. Ci să-l alungăm. Iar soluţiile nu sunt nici dansul pinguinului, nici aprinderea luminilor, astfel de gesturi doar amuzându-l pe acest demon.
E drept, poate nu a venit încă nici vremea străzii. Dar sunt alte mijloace, inclusiv sufocarea instituţiile statului, dintâi guvernul, dar şi ministerele, cu milioane şi milioane de memorii. Hârtii prin care să le cerem socoteală pentru ceea ce au făcut cu această ţară. Dacă nici aşa nu se întrezăreşte lumina, atunci nu rămâne decât strada.
Depinde însă de noi cum vom ajunge acolo. Rupţi în coate şi flămânzi, târându-ne pe lângă coşurile de gunoi, sau protestând înainte de a fi rămas şi fără ultima picătură de vlagă.
P.S.
Tot ceea ce se întâmplă acum pare a fi o îndreptare a ţării spre dezastru doar din foamea de putere a celor ce nu se mai dau duşi. Al azvârlirii în degringolada instituţională şi anarhie, al dezintregrării tuturor servicilori şi sistemelor publice logice şi licite. Măsuri care să „justifice” declararea, după propria-i poftă a guvernanţilor, a aşa-zisei stării de necesitate. Condiţie în care alegerile devin caduce, asigurând rămânerea la ciolane, în dictatură, a actualilor ciocli de ţară. Fie până în clipa în care ei îşi vor da sfârşitul, arzând de bună seamă în flăcările iadului, fie până când întreaga naţiune va fi fost nimiciă. Pentru că, un lucru este clar: în această ţară nu mai este loc şi pentru ei, şi pentru noi. Cineva trebuie să dispară. Iar în acest moment toate mijloacele sunt îndreptate spre extincţia noastră, nu a lor. Iar asta ar trebui să ne dea de gândit.
Pe astea ni le-au vândut, cu astea venim! Păi, de unde altele? Şi, până le punem la punct, oricum durează… Că de aia sunt nave militare, să fie pregătite meticulos. Doar nu o să plecăm cu ele „la război” chiar la prima strigare! Ce, sunt cargouri să meargă la încărcare imediat ce s-a semnat contractul?! E vorba de marina militară, sobră şi meticuloasă, nu de simplă „vaporeală” comercială, făcută pe repede înainte, să nu se răzgândească onor clientul.
Şi apoi, ce rost are să ne grăbim? Dacă nu găsim toate piesele de la motoare şi plecăm fără vreun şurub, de se dezmembrează nava înainte să ajungem? Vorba aceea, la ce am cumpărat, oricum o să duduie motoarele în cadenţa lui „doi târş şi unul degeaba”!
Dar, important e să ajungem acolo… În vreo lună-două, că de aia e operaţiune militară. Să avem vreme să ne pregătim meticulos! Că doar nu stăteam cu fregata militară cu glonţ pe ţeavă, de gardă la fruntariile marine ale ţării? Ea se odihena, de vreo trei ani încoace, la chei, mai mult pe post de „marele pavoaz”, ca la expoziţie. Să o vadă duşmanul din zare, în vreme ce noi ne vedeam liniştiţi de alte tale. Mai o criză politică, mai un şut în nevoile ţării.
Acum, lăsând gluma la o parte, chiar ar trebui să ne întrebăm: de ce am dat milioane de euro pe două ceainice? Fie ele şi britanice… Căci, deşi oficial fregata Regele Ferdinand este şi „nava-amiral a Forţelor Navale Române”, înlocuind fostul distrugător Mărăşeşti, în realitate ea este total expusă atacurilor. Nu are sistemele de rachete navale sau instalaţiile de artilerie necesare în cazul ripostei în faţa unui atac, spre deosebire de „bătrânul” Mărăşeşti dotat cu patru instalaţii de lansare rachete navă-navă, patru instalaţii de tragere artileristice navale şi antiaeriene şi o instalaţie de lansare bombe antisubmarine.
În fapt, în cazul celor două fregate (Regele Ferdinand şi Regina Maria), luate „la pachet”, doar numele e pompos. Căci ele sunt mai mult inactive, stând la chei. Şi ce dacă vine duşmanul peste noi? Poate să dea şi el un fax cu o lună înainte. Să avem timp să le pregătim, să le mai dăm cu unsoare pe la ţâţâni şi un pic de vopsea pe sub burtă.
Şi atunci, una din două. Ori matelotul cârmaci-cârpaci şi-a continuat miştocăreala la adresa coaliţiei, ca dedicaţie pentru preşedintele francez, şi trimite un vapor pe care îl ştie oricum că abia ţine de o instrucţie- două, pe soi de simulator plutitor, ori cineva şi-a bătut joc de resursele de întreţinere pentru menţinerea “în aşteptare”, cu glonţ pe teava tunului, a tocat banii şi, acum, din graba, înghesuie două sute de militari în măruntaiele unei conserve.
Cel mai probabil, Traian Băsescu are habar de cum stau lucrurile. Pentru că, singur a spus: „problema este că suntem ca un trăgător care are o armă în mână şi îi tremură degetul pe trăgaci”. Ştie, dar tace. Că doar trebuie să-i dea peste nas unuia dintre omologii lui europeni, într-o ironie pe care o înţelege doar el. În plus, din cei peste patru milioane de euro alocaţi pentru „reactivarea” fregatei, ţinută mai mult la chei de prin 2008 încoace, poate mai ies şi nişte bani pentru partid. Căci, război ori nu, vremea campaniei (electorale, desigur!) tot vine…
De aceea, parcă s-a cere o comisie parlamentară. Căci, dacă sunt atât de „inoperabile” încât e nevoie de o lună de pregătiri şi un munte de bănet, de ce să punem viaţa marinarilor în pericol? Sau, dacă sunt funcţionale, cine fură de fapt bani pe seama scoaterii din presupusa stare de conservare? Mai ales că fregatele nu sunt proiectate să facă faţă unei situaţii de atac ce poate interveni chiar şi în cazul unei simple patrulări pentru supravgherea respectări embargoului.
Or, în asemenea condiţii, de livrare de „carne de tun”, mai avem şi un submarin bun de pus „la bătaie”. Ce dacă e mai mult pe ruşeste pe dinauntru? Poate nu se prinde nimeni. Şi nici nu contează că, de fapt, nu mai intră sub apă că rămâne acolo, îl putem trimite. Îl putem „oferta”, să aibă unii motiv să mai ia niste bani de la buget, chipurile să-i scoatem junghiurile de rugină de prin măruntaie.
Aşadar, mergeţi voi, dară, că venim şi noi! Cu fregata scârţa-scârţa, aşa în vreo lună. Pentru că, ăl de trebuie să-şi scoată comisionul, şi-l va lua chiar de se va fi sfârşit războiul până atunci.
Un condei pe drumul stelelor:
Ioan Mărgineanu (29.08.1928-19.03.2011)
Ultimele file ale gazetei „Naţiunea” au fost aproape şi ultimele lui răsuflări. Căci, în vremea în care revista era desfiinţată, bătrânul gazetar îşi risipea parcă ultima speranţă. Îşi pierdea un important sprijin din drumul lui prin viaţă, în acele clipe închipuindu-şi poate pentru întâia oară sfârşitul.
Mult prea repde a urmat apoi prăbuşirea… Cel ce scria săptămână de săptămână articole politice şi sociale pentru revista pe care a iubit-o cel mai mult, avea să se îndepărteze parcă de cele lumeşti. S-a rupt de firul magic ce îi aprindea flăcări de entuziasm în ochi şi, în numai câteva săptămâni, întreaga povară a celor opt decenii de viaţă avea să se prăvălească peste un trup tot mai măcinat de boală.
Întreaga lui viaţa a fost o trăire dedicată presei. A intrat în lumea literelor de plumb, cum îi plăcea să se destănuie, „în pantaloni scurţi”, cărând ziare la 14 ani, pentru ca, mai târziu, în pragul tinereţii, să irumpă primele lui articole.
Absolvent al Academiei de Ştiinţe Economice şi al Facultăţii de Drept, Universitatea Bucureşti, Ioan Mărgineanu a ocupat, rând pe rând, cerneală de cerneală şi slovă după slovă, toate posturile redacţionale, fiind părintele mai multor ziare şi reviste.
A vegheat ani şi ani destinele „României libere”, dar a fost şi director general al Agenţiei de presă „Agerpres”, având poate una dintre cele mai mari satisfacţii ai ultimilor ani, aceea de a asista, după 20 de ani de la schimbarea brutală a denumirii agenţiei în „Rompres”, la revenirea la vechiul acronim.
Ioan Mărgineanu a fost un univers al gazetăriei, al acelei gazetării „vechi”, bine plămădită în rosturile ei, fiind un adevărat formator pentru multe generaţii de ziarişti. A fost, poate fără să conştietizeze acest lucru, dascălul unei şcoli de presă, scriind şi scenarii pentru Radio Difuziunea Română şi Televiziunea Română, dar şi povestiri apărute în “România Literară”.
Cel mai mult a iubit însă „Naţiunea”. A fost, din prima clipă a înfiinţării gazetei, acolo, alături de Iosif Constantin Drăgan şi Artur Silvestri (doi cărturaţi plecaţi şi ei pe drumul astrelor), vreme de mai bine de 15 ani conducând destinele gazetei.
Apoi, când era deja mult prea bătrân trupeşte pentru a mai bate lungul drum până la redacţie, ori pentru a se mai lupta cu nedreptele piedici puse revistei în anii de după despărţirea de cărtuarul fondator, Ioan Mărgineanu s-a retras.
Dar a continuat să scrie. A avut săptămână de săptămână o rubrică de suflet, „Călător pe fir de amintire”- unde împletea experienţele lui de ambasador cu analiza politică la zi, şi, deşi mi-a făcut onoarea de a-mi preda o dată cu funcţia de redactor-şef şi rubrica de fond a gazetei, „Comentariul săptămânii”, el a fost cel îndreptăţit să redea cititorilor adevăratele crâmpeie de comentari sociale şi politice.
A fost un om de o modestie rară. A stat cu preşedinţi de stat la masă şi a îndeplinit funcţii diplomatice în nenumărate ţări, precum cele de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar în Italia şi Malta.
A fost şi deputat, asigurând funcţia de secretar al Comisiei de politică externă şi vicepreşedinte al Grupului Român din Uniunea Interparlamentară, iar din 1983, după revenirea de la post, a fost numit ambasador cu însărcinări speciale în cadrul M.A.E. şi şef al Departamentului de cooperare balcanică. Pentru activităţile depuse a fost decorat cu Ordine şi Medalii ale României, dar şi cu distincţii ale Italiei, Franţei, R.F.G., Olandei, Libanului, Luxemburgului, Belgiei şi R.P.D. Coreană.
Când însă prietenii şi colaboratorii lui de o viaţă au început să plece de lângă noi, fiecare fost diplomat şi fiecare cititor care trecea dincolo lăsând câte un gol şi mai adânc în sufletul lui şi paginile „Naţiunii ”, avea să devină tot mai trist. Tot mai singur şi mai stingher, căci, i se părea nedrept ca toţi aceia pe care i-a cunoscut să plece, şi doar el să rămână aici.
I-au rămas însă alături cele mai dragi fiinţe: soţia, Felicia Mărgineanu, şi cei doi copii. Şi, desigur, gazetaria lui sfântă.
Sâmbătă, 19 martie 2011, când luna s-a coborât parcă dinadins atât de aproape de noi, Ioan Mărgineanu a plecat şi el spre stele. Ne-a lăsat mai singuri şi ne-a revăşit ultimele speranţe.
Rămas bun, prieten drag, gazetar al stelelor şi îngerilor. Vorbele tale blânde ne vor lipsi…
Bani de furat mai sunt. Din fondurile nerambursabile. Numai că trebuie ceva mai multă îndemânare din partea guvernanţilor. Pentru că, de data aceasta, deturnarea banilor va trebui făcută chiar sub ochii Europei, iar terenul trebuie pregătit prin măsuri potrivite.
Este suficient să parcurgi lista domeniilor pentru care Europa acordă fonduri nerambursabile şi înţelegi pe ce avere au pus ochii guvernanţii. Dar, mai ales, unde bat ei cu o parte din măsurile aparent aberante din ultima vreme. Pentru că, trebuie să fii la putere nu doar pentru a ştii exact ce domenii vor fi vizate de oficialii europeni pentru acordarea fondurilor nerambursabile într-un anumit interval, suprapus guvernării tale, ci, mai ales, pentru a putea înlesni „captarea” legală a acestor fonduri.
Problema este că, faţă de alte furturi făcute cu legea în mână, de data aceasta trebuie ceva mai multă atenţie în felul în care vor fi „lucrate” aceste fonduri. Răsplata ar putea fi însă pe măsură, mai ales dacă banii întorşi spre partid, de firmele acreditate să gestioneze lucrările, vor ajunge în procente semnificative acolo unde trebuie. Chiar dacă la niveluri mai reduse ca în alte vremuri.
E drept, pe de altă parte nu putem nega că vigilenţa oficialilor Uniunii a crescut când vine vorba de fondurile nerambursabile. Numai că această prudenţă se rezumă mai degrabă la posibilitatea de a verifica nevoile reale ale unei ţări pentru un capitol, cum ar fi amenjarea unor parcuri, şi mai puţin la controlul efectiv al felului în care se împart banii de către firmele „executante”. Căci, felul de cheltuire prin afişarea unor facturi specifice, mai ales dacă este gestionat de o minte diabolică, suportă suficiente „portiţe” pentru a face posibilă umplerea visteriei de partid şi pe seama acestor fonduri.
Realizarea unor parcuri în mediul rural s-a constituit doar într-un capitol „de antrenament”, firmele de partid antamate din vreme primind doar firimituri faţă de următorul mare capitol din structura fondurilor nerambursabile. Amenajarea de azile. Pentru că, da!, pe lista fondurilor nerambursabile urmează a intra construirea şi întreţinerea unor astfel de lăcaşuri sociale. Şi, aidoma parcurilor, nu se stipulează un număr maxim, ci atât cât se poate cuprinde în suma alocată. Or, guvernanţii au pregătit din timp terenul. Acei cârmaci pentru care nu contează că „identificarea” de spaţii pentru amenajarea de azile se face de fapt pe seama lovirii în plin a sistemului sanitar, prin dezafectarea unor unităţi spitaliceşti. Deh’, doar e ghinionul nostru că nu au fost incluse în cadrul lucrărilor suportate de Europa, prin fonduri nerambursabile, modernizarea spitalelor, ci tocmai lucrări pentru azile!
În fapt, totul ţine de capitolele de investiţii care ne sunt alocate într-un anumit interval. Întâmplător, peste perioada ce se suprapune cu actuala ocârmuire, vorbim şi de azile. Iar pentru pecinginea portocalie chiar nu contează că roade la tencuiala şi aşa spălăcită a spitalelor doar pentru a motiva un pachet de investiţii de unde se pot trage bani pentru partid. O tencuială care, prin unele locuri s-ar putea să aibă destui paraziţi şi microbi fatali, dar nu destul de fatali pentru a întoarce guvernanţii din cel mai aberant proces de înlesnire a accesului camarilei la bani. Pentru că a tranforma un spital TBC în azil este cu adevărat grotesc. Atât pentru pacienţii (cei bolnavi de TBC, dar şi cei din spitalele unde se vor amenaja viitoarele secţii pentru tbc-işti), cât şi pentru ocupanţii viitorelor azile.
Poate că, dacă anul acesta se dădeau fonduri masive nerambursabile pentru ciupercării, guvernanţii ne treceau la dieta cu bureţi. Ori, dacă se stimulau culturile cu soia, ne îmbrânceau la raţia salamului aparent defunct. Şi care, de fapt, pândeşte la colţul soartei noastre într-o sinistră întoarcere în timp.
Pe de altă parte, însă, măsura se potriveşte mănuşă şi proiectelor de exterminare prin „expropierea” sărăciei. Asta dacă totul nu a fost potrivit de fapt din timp, iar alocarea acestor fonduri nu a fost întâmpătoare, fiind strecurată ca solicitare spre UE de oamenii camarilei. Căci, se aşteaptă un nivel atât de adânc al sărăciei (iar principala grijă ce-l măcina pe Traian Băsescu la o reuniune internaţională era aceea că România are un nivel mult prea mare de proprietari de locuinţe faţă de alte ţări), încât, din clipa în care oamenii nu vor mai avea bani de facturi, pentru întreţinere, lumină apă şi alte cheltuieli, vor ajunge să fie scoşi la mezat.
Atunci, trocul „expropierii” va fi simplu: locuinţă contra loc la azil. Şi nu trebuie decât să privim în urmă pentru a înţelege că asemenea reţete s-au mai încercat. Dar ele erau „dezvoltate” la nivelul unor escroci mult prea „individualişti” pentru a împărţi bucatele cu partidul care pregăteste prin măsurile sale acest proces la un nivel cu adevărat semnificativ.
Deşi nu apare în „top 300”, clasamentul de referinţă pentru fiscul lui Ialomi(li)ţeanu, UDMR ar trebui luat la puricat. Că doar a cheltuit, într-un exerciţiu evident demonstrativ de sfidare a sărăciei noastre, aidoma unui provincial parvenit ce se laudă cu potenţa sa, cu mult peste suma minimă stabilită de miliţenii fiscului pentru luarea averilor la puricat?! Şi nu doar felul în care s-a afişat public cu „posibilităţile” sale trebuie sancţionat, caracterul parvenitului de mahala politică neputând fi oricum schimbat peste noapte, ci neputinţa probabilă de a dovedi cu acte în regulă purcoiul de bănet aruncat, nu doar în văzul românilor săraci, ci şi ai etnicilor de rând care se chinuie în aceeaşi sărăcie.
UDMR a cheltuit pentru faza „de congres” a megalomaniei sale peste 200 000 lei noi. De patru ori mai mult decât suma minimă stabilită de fisc ca ac de cojoc pentru toţi aceia care cheltuie peste măsură. Or, un control se impune de la sine, pentru că şi UDMR trebuie să-şi justifice cheltuielile.
E drept, dacă se dovedeşte că banii au fost strânşi în mod ilicit, e puţin probabil să vedem formaţiunea „confiscată”. Pentru că nimeni nu se va grăbi să o „răscumpere” de pe site-urile cu executări silite, mârţoaga nefolositoare ajungând mai degrabă să pască prin cimitirul politic decât să o mai pună cineva în zăbala interesului politic. Dar măcar să vedem că politichia maghiară este pusă să plătească impozitul de 16 la sută, stabilit de acelaşi fisc, pentru „spălarea” oficială a averii şi garantarea ei ca licită.
Ar fi un procent din banii cheltuiţi în sfidarea sărăciei celor mulţi care ar putea ajunge la bugetele ţării. E adevărat, o sumă infimă faţă de banii pe care i-a jecmănit UDMR în cei 20 de ani. O sumă ridicol de mică faţă de costurile pe care le-au suportat românii ca preţ al trădărilor guvernamentale, începute cu „reconcilierea” maghiară filoiliesciană şi ajunse azi la vânzările directe de ţară ale guvernanţilor portocalii. Ar fi o sumă pe care nu am putea să o raportăm nici măcar la banii pe care i-a pierdut ţara din cauza UDMR-ului, daune materiale ce nu mai pot fi nicicând acoperite, şi cu atât mai puţin să o punem faţă în faţă cu daunele morale incomensurabile pe care le-a produs României prezenţa cancerului politic maghiar.
Ar fi însă un act de minimă dreptate pentru pensionarii din Oradea, bunăoară. În primul rând pentru pensionarii etniei, oameni care nu au primit din partea propriei formaţiuni „de reprezentare” nici măcar un abonament gratuit de transport. Aşa cum s-a îngrijit formaţiunea să asigure fiecărui participant la marea manifestare a descălecării lui Marko şi a înscăunării lui Hunor.
Fiscul trebuie să facă verificările ce se impun. Pentru că nu este vina noastrtră că UDMR şi-a organizat congresul după data la care miliţia lui Ialomiţeanu a decis să verifice şi să impoziteze, dacă este cazul, fiecare cheltuială ce depăşeste 50 000 de roni. Şi poate că presa, principala sursă de date pentru Fisc, ar trebui să întocmească şi un „top 300” al principalalelor persoane juridice. Asta pentru a uşura cititul în bobi al paşilor pe care îi are de făcut organul de exercitare a controlului fiscal asupra liniei dintre ilicitul facturilor neacoperite şi licitul comercial garantat prin impozitare.
În fapt, portiţa creată chiar de Fisc (pe seama prostiei, desigur) ar trebui speculată din plin. Şi combinată cu imposibilitatea UDMR-ului de a mai atinge actualul procent de intrare în parlament. Pentru că UDMR trebuie împins pe o linie moartă. Alminteri, dacă formaţiunea va mai fi lăsată să acceadă în angrenajul politic pe postul pe care îşi trage arvuna de două decenii, ne vom afla în faţa unui tragism ireperabil.
Astfel, dacă va mai face loturile la constituirea vreunei alianţe, politicienii români ar trebui să fie constienţi că nu vor mai avea monede de schimb. Pentru că politichia maghiară a obţinut deja tot ceea ce, dintr-o anumită perspectivă, se putea pune pe masă de către politicienii noştri fără a afecta integritatea teritorială. Mai ales după ce pecinginea portocalie a dat cu toate mâinile toate acele „motivaţii” care, într-o eşalonare raţională, ar fi putut fi folosite de cel puţin câteva guverne pentru a-i ţine pe maghiari la masă.
Acum însă s-a ajuns la o linie fără întoarcere… Maghiarii au obţinut şi plăcuţe bilingve, şi afişarea efigiilor criminalilor maghiari, şi demontarea monumentelor românilor şi schimbarea numelor străzilor, şi învăţământul în limba maghiară la toate nivelurile.
Situaţie în care, cel ce se va mai aşeza la masa trocurilor cu UDMR pentru a-şi asigura o majoritate, nu va mai putea decât să marşeze pe îndeplinirea ultimelor pretenţii ale maghiarilor: legea minorităţilor şi actul de ghilotinare a fiinţei româneşti, autonomia.
P.S.
Cu prea multă uşurinţă s-a trecut peste gestul ţiganilor de a-şi face propriul „tribunal”. De a îmbrăca robe şi a se juca, în analfabestismul „juraţilor” de stabor, de-a justiţia. Acolo era locul unei urmări penale imediate, care să pună la la zid periculoasa maimuţăreală a ţiganilor. Alminteri, ne aflăm în faţa unei acceptări tacite care nu va face decât să dea curaj şi maghiarimii să-şi facă propriile „instituţii”. Iar de aici până la trasarea statului în stat nu mai este decât un pas. Şi în cazul ţiganilor, şi în cazul maghiarilor. Or, spre deosebire de imbecilitatea trâmbiţată de Traian Băescu, într-o manipulare a discursului aparent anti-autonomist, românii nu au nevoie de „aceeaşi autonomie” nici în Ardeal, pentru maghiari, nici în Caracal, pentru ţigani. Nu au nevoie de nici o autonomie în ţara lor.
Presiunea este evidentă… Ne aflăm în faţa impunerii de către Guvern, aparent la solicitările FMI, dar, în realitate, pentru a împlini pretenţiile patronatului reprezentat de Consiliul Investitorilor Străini, a celui mai dur şi nedrept Cod al muncii pentru angajaţi. Or, liderii de sindicat, cu toate neajunsurile lor, reprezentau încă în mod real o stavilă în faţa abuzului guvernamental.
Ocârmuirea nu mai vrea suprize… Şi nici nu vrea să vadă împlinite profeţiile vizând o posibilă primăvară „fierbinte” din punct de vedere social şi sindical. Nu mai vrea nici tergiversarea adoptării Codului muncii în forma dorită. A acelui cod al muncii restrictive, dacă ar fi să-l definim în mod real privind aberaţiile pe care le cuprinde. Şi atunci, „stăpânirea” şi-a dezlegat din nou câinii… De data aceasta pe cei ai lui… ANI, care, într-o pură „concidenţă”, deşi averile majorităţii liderilor de sindicat vizaţi sunt publice de ani şi ani a decis să facă acum anumite verificări.
Fireşte, era de aşteptat ca în vizroul ANI să intre doar liderii cu adevărat vociferanţi. Dar, pentru nu da dezlegare şi la speculaţii, ANI a început verificarea a nu mai puţin de 13 lideri de sindicat. Dar, tocmai de aici se nasc şi primele suspiciuni. Pentru că, întâmplător sau nu, dar aceasta este în avantajul liderilor de sindicat, toţi cei vizaţi sunt destul de guralivi pe canalele media.
Aşa că, după ce s-a pus pumnul în gura televiziunilor de ştiri, prin operarea unor revizuiri a grilelor de program, la mijloc de săptămână şi peste noapte, în fapt pentru îndepărtarea moderatorilor capabili să trezească înţelepciunea telespectatorilor, acum s-a trecut la „revizuirea” invitaţilor de pe sticla televiziunilor de ştiri. Primi vizaţi, liderii de sindicat..
Mătura ţinută strâmb de ANI, într-un noroi social şi economic copleşitor, ascunde însă un şantaj. Acceptarea de către liderii de sindicat a pretenţiilor guvernului în ceea ce priveşte modificarea Codului muncii, prin retragerea discretă de la masa „negocierilor” şi acceptarea impunerilor ocârmuirii.
În mod evident, nu toţi liderii luaţi în coarne de ANI vor răspunde favorabil acestui şantaj, Dar acest lucru nu-i va împiedica pe guvernanţi în acţiunile lor de strivire a oricăror drepturi. Dimpotrivă, va favoriza declanşarea celei de a doua părţi a manipulări. Căci, aceia care nu vor accepta „pactul” cu diavolul guvernamental vor fi tărâţi în penal şi, de ce nu?, chiar arestaţi. Iar de aici va fi lansat şi noul bulgăre populist. Acela care, prin sacrificarea şi afişarea averilor „nesimţite” şi „ilicite” a unora dintre liderii de sindicat (şi nu va mai conta dacă este vorba doar de câţiva, „uscăturile” pădurii sindicale, procesul va fi oricum deturnat într-o generalizare dizgraţioasă) va da o aparentă satisfacţie unei populaţii sărăcite, prin afişarea unor noi personaje ce se fac vinovate de colapsul economic al ţării.
În plus, prin atragerea în capcana cedării a unora dintre liderii puşi sub căpăstrul ANI, şi afişarea penală a celorlalţi, se va contura şi mult dorita decribilizare a mişcării sindicale. Pentru că totul pleacă de la vârf, şi nu doar când se împut lucrurile…
În fapt, Dacă noul Cod al muncii va interfera cu o forţă de muncă docilă, supusă şi temătoare (atâta cât va mai fi rămas după „selecţia” făcută de Emil Boc prin măsurile sale), dar mai ales va avea în faţă un adversar slăbit, o mişcare sindicală redusă la tăcere prin arestarea liderilor prea vocali sau cuminţirea altora, este puţin probabil să mai apară prea curând vreun „răzvrătit”.
Acesta este finalul dorit: o forţă de muncă ieftină şi lipsită de apărătorii drepturilor ei. Dreptul la o muncă demnă, corect normată şi corect plătită.
P.S.
Răul de azi a fost construit şi pe permisivitatea generată de laşitatea şi lipsa de viziune a aparătorului de drept al clasei muncitoare. Partidul Social Democrat. O formaţiune care, pe mâna lui Victor Ponta, şi-a abandonat în mare parte rolul de partener al mişcării sindicale, inclusiv prin renunţarea la sărbătorirea cu fast a zilelor reprezentative. Iar dacă anul trecut am avut un prim „1Mai” fad, în 2011 s-ar putea să nu se mai audă chiar nici o voce…
Şi totuşi e mult prea mult! E mult prea multă impostură, prea multă batjocură şi prea multă sfidare la adresa noastră. Mai ales când ea vine făţiş şi dinspre feţele străine de nevoile şi suferinţele neamului nostru. E mult prea multă sfidare în felul în care reprezentantul FMI ne dă „indicaţii”, dacă nu chiar ordine. E adevărat, este şi vina ocârmuirii noastre laşe că s-a ajuns aici. Că a permis unor personaje aproape anonime în ţările şi instituţiile pe care le reprezintă să vină să se comporte adidoma unor colonişti. Dar asta nu-l face pe Jeffrey Frank mai puţin enervant în atitudinea lui faţă de noi.
Era deja mult prea mult când Traian Băsescu a început să ne ia peste picior. Să ne umilească, să ne impută o presupusă complacere naţională în postura de profitori ai sistemului pe care vrea el să-l „reformeze”. Să ne reproşeze aberaţiile născute din coşmarurile lui patologice, să ne spună cum şi unde să ne tratăm medical ori cât şi cum să muncim.
Totuşi, fiind parte a erorii noastre electorale (cumul al decizilor greşite a unei părţi dintre noi la care s-a adăugat un masiv furt la urne), puteam privi oarecum detaşaţi exerciţiile lui demonstrative. Dar să-l auzim pe Jeffrey Frank explicându-ne felul în care ne vom putea trata în clipa în care lista de medicamente compensate şi gratuite va fi restrânsă masiv prin posibilitatea de a alege clasele „generice”, este mult prea mult.
În fapt, întrebarea cine conduce în mod real România este atât de depăşită încât ar trebui să privim cu ochi sinceri la schimbul public de ştafetă. Pentru că asta se întâmplă de fapt acum: oficilizarea prezenţei adevăraţilor decidenţi ai României. Căci, deşi intuiam că nu suntem conduşi în mod real de cei aleşi de noi, acum constatăm că aceştia au început să-şi piardă până şi rolul de marionete. Iar realitatea faptului că reprezentanţii FMI şi a altor instituţii ne spun din ce în ce mai direct, şi nu prin intermediari, lucrrile pe care avem voie să le mai facem constituie o dovadă a inevitabilei „concedieri” a marionetelor de la putere. Dar nu o concediere de către noi, electoratul, ci de o străinătate care ne dictează tot mai făţiş paşii pe care trebuie să-i facem.
Este poate umilinţa maximă pe care trebuie să o trăiască în aceste zile Emil Boc dimpreună cu toţi miniştrii săi. Aceea de a-l vedea pe Jeffrey Frank cum îşi asumă fără nici o jenă rolul de premier spunându-ne ce avem de făcut. E drept, dacă privim în urmă, observăm că reprezentantul FMI a fost oricum în lungile sale şederi în România, un personaj mult mai prezent la nivelul instituţiilor decât mulţi dintre miniştri noştri. Unii de ale căror nume nici măcar nu ne putem aminti. Dar asta nu justifică ieşirile lui Jeffrey Frank în spaţiul public rezervat comunicării aleşilor noştri cu ţara.
Desigur, ar fi o naivitate să credem că Emil Boc chiar se simte umilit de talpa lui Frank. Ori Traian Băsescu… Pentru că nivelul lor de impostură este deja cronicizat. Poate doar, într-o izbuncire de orgolii, Elena Udrea să sufere când îl vede pe Jeffrey Frank cum îmbracă funcţia pe care şi-o doreşte ea.
Frank a ieşit dară să ne spună să cumpărăm medicamente mai ieftine pentru că s-a decis reducerea numărului celor compensate. În mod firesc, el vorbeşte în numele FMI. Acel FMI care impune reducerea a mii de paturi din spitale şi dă dezlegare la liberalizarea pieţelor energetice. Dă „liber” la scumpirea gazului, a electricităţii şi a tarifelor de transport.
O demonstraţie a adevăratei puteri decizionale în faţa căreia cei mai mulţi dintre guvernanţii noştri privesc tâmp. Chiar dacă rostul real al acestor acţiuni o constituie strivirea României. Pentru că, de exemplu, majorarea tarifelor la transport nu va lovi doar cetăţenii, ci va grăbi falimentarea multor companii, care, bucurându-se acum că au primit „dezlegare” să majoreze tarifele fără a mai da explicaţii Consililului Concurenţei (o instituţie ce ar trebui să dispară de acum) nu realizează că se află în faţa unui faliment inevitabil. Iar cei ce deţin cu adevărat frâiele deciziilor au mai decis şi efectuarea ultimelor mari privatizări, precum cea a Tarom-ului, emblema naţională a României, la CFR ori companii energetice, sau , în alte cazuri, „lichidarea” arieratelor din companiile miniere care va însemna tot falimentul. Adică, mi şi mii de noi locuri de muncă desfiinţate. Zeci şi zeci de alte întreprinderi desfiinţate, totul într-un efort evident de a pune România în imposibilitatea de a mai funcţiona fie şi în regim de avarie.
Se forţează aducerea ţării în incapacitate de plată. Pentru că numai atunci investitorii străini vor avea interesul să redeseneze economic România. Vor putea să-şi impună condiţile de reindustralizare a ţării pentru a-şi asigura controlul total, pe zeci de decenii, asupra viitoarei economii a ţării. Până nu vor avea siguranţa controlului, până nu vor avea garanţia predării noastre în condiţiile lor, nu vom asista la reconstrucţia industrială a României. După aceea, însă, lucrurile se vor schimba radical, reclădirea economică fiind un proces mult mai uşor de realizat decât în anii ’60 pentru simplul fapt că tehnologica este alta şi permite o reconstrucţie uluitor de rapidă.
Aşa putem înţelege şi procesul de închidere a minelor (în fapt, conservarea fronturilor de lucru), aşa înţelegem de ce s-au desfiinţat şi se desfiinţează cu o îndărtnicie vecină cu ura o serie de sectoare economice, „protejând” resursele de cel ce are dreptul natural la ele: poporul român.
În fapt, în momentul în care se va decide că România este suficient de umilită (inclusiv prin asigurarea unei forţe de muncă ieftină şi docilă) pentru a se putea demara reindustrializarea sa fără a avea pretenţia de a controla procesul şi, mai ales, beneficiile, acest proces se va face din postura de ţară „de convergenţă”. Aici se vor muta toţi acei poluatori industriali de care Europa occidentală vrea să scape, noi primindu-ne adevăratul rol pentru care am fost primiţi (culmea, tot pe banii noştri!) în UE.
P.S.
În timpul ultimei vizite a Fodului, ministrul nostru de economie a ieşit de câteva ori în public să ne ţină la curent cu modul de desfăşurare al „ngocierilor”. „Dânşii vor…”, Dânşii doresc…”, „Dânşii cred…”. Aceasta a fost postura din care a discutat un ministru strivit de „dimensiunea” rolui în care a fost pus. O dovadă, nu doar a lipsei de profesionalism, pentru a putea ţine piept FMI-ului prin argumente economice, ci şi a lipsei totale de demnitate.
Spectaculoase descinderile de la vămile româneşti. Furtunoase şi intimidante. Cel puţin pentru cel ce priveşte din afara ţării la acest adevărat recital de forţă dintr-o ţară europeană. Şi totuşi, cui folosesc aceste descinderi în forţă?
Însăşi prezenţa ofiţerilor diverselor servicii secrete ridică un semn de întrebare faţă de pertinenţa unor acţiuni altminteri spectaculoase. Pentru că, prin mecanismele care le dau rostul existenţei, serviciile interne din structurile instituţiilor implicate ar fi trebuit să acţioneze departe de ochiul public, aceste servicii trebuind să asigure epurarea sistemului vamal de corupţi fără tot acest spectacol degradant pentru imaginea României. Or, faptul că la descinderile din vămi au venit şi ofiţeri, şi mascaţi. şi jandarmi pare a confirma ipoteza că transmiterea unui anumit mesaj a primat faţă de scopul în sine, al curăţirii sistemului.
Dar, mai ales, justifică o întrebare esenţială: cui folosesc, de fapt, aceste acţiuni? Simplului cetăţean? În nici un caz. Pentru că omul de rând nu va mânca nici mai bine, nici mai mult. Poate doar mai scump având în vedere că în traficul din vami se regăsesc şi produsele agro-alimentare vândute adesea pe lângă pieţe. Şi pe care nu le cumpără doar pensionarii nevoiţi, din motive neimputabile lor, să apeleze la chilipiruri.
Folosesc oare aceste descinderi imaginii României în străinătate? Da! Dar nu în sensul potrivit. Nu pentru „îmblânzirea” liderilor eruopeni care ne tot critică. Dimpotrivă, aceste acţiuni vin să confirme angoasele acestora şi deciziile pe care le-au luat faţă de un stat european. Căci, străinătatea ne priveşte acum exact prin ochii acelui cetăţean european ajuns într-o dimineaţă la graniţa României şi pus în faţa unor mascaţi înarmaţi până în dinţi, flancaţi de maşini blindate şi de desanturi aeropurtate. De parcă ar fi ajuns, nu la la frontiera unei ţări europene, ci undeva în Orientul mijlociu.
Acţiuni nu atât „în forţă” cât mai ales „demonstrative”, care ne pot aduce într-o situaţie diplomatică delicata şi faţă de ţările vecine. Pentru ca traficul la vamă nu ar fi posibil fără portiţele lăsate de cei aflaţi de cealaltă parte a unei vămi.
În fapt, astfel de acţiuni, ale căror costuri le va suporta tot simplul contribuabil, servesc deocamdată doar personajului care vrea sa dovedească, în jocul lui politic, aşa-zisa întronare a legalităţii în România. În rest, descinderile rămân îndoielnice atâta vreme cât ele au ca justificare doar abuzurile în numirile pe funcţii şi luarea de mită. Pentru că, intervenţia în forţă a acestor adevărate desanturi ale prezumţiei de vinovăţie ar fi justificate, cel puţin în ochii unui cetăţean european, doar de situaţii grave, cum ar fi traficul cu armament ori carne vie.
Şi mai rămâne o întrebare. Care este „flagrantul” care motivează reţinerile? Căci, până acum, singurul flagrant pare a fi simpla prezenţă a vameşilor la serviciu în tura aleasă demonstraţiei de forţă.
Concluzia? Până în acest moment avem doar un spectacol al forţei în maniera anilor ’50. Avem o acţiune în care s-a plecat a priori de la prezumţia de vinovăţie. Şi este trist, căci pare a fi uitat cât ne-am chinuit la începutul democraţiei să scăpăm de această marotă pe care o moşteneam din totalitarism. Suntem în faţa unei demonstraţii a dreptului forţei, şi nu a forţei dreptului. Iar faptul că unii mai şi mor din această cauză nu pare să deranjeze acest regim.
Printre altele se reproşează traficul de influenţă din vămi. Şi probabil despre aşa ceva este vorba în multe cazuri. Dar forţarea acestor descinderi, în care se pleacă a priori de la prezumţia de vinovăţie, nu se constituie oare tot într-un trafic de influenţă ? Nu este oare utilizarea discreţionară a forţei de către actualul regim tot un trafic de influenţă? Unul menit plăţii unor poliţe şi asigurarii rotirii pionilor ? Căci, traficul va continua în vămi şi va alimenta şi pe mai departe conturile unor gupări, inclusiv ale acelora susceptibile a fi apropiate şi protejate de cercurile de influenţă ce descind până la vârfurile politice.
Să trăieşti o viaţă, zi de zi, cu teama că omul de lângă tine s-ar putea să nu mai ajungă acasă, rămânând prizonier minei căreia i s-a dedicat, nu dintr-o pasiune morbidă, ci pentru a putea pune o bucată de pită pe masa copiilor, este o tragedie pe care numai soţiile şi familile minerilor o pot înţelege. Nu însă şi mizerabila camarilă care îi apasă cu poveri şi mai mari pe mineri, le stabileşte valoarea muncii şi a sacrificiilor lor, ori sfârseşte prin a-i batjocori în clipa în care ajung la pensie.
Să tresari la fiecare clipă de întârziere a omului pe care îl stiai că-şi termină schimbul la o anumită oră este o dramă pe care iarăşi numai cei ce au trăit în blestemul cărbunelui o pot cuprinde. Noi, toţi ceilalţi, suntem doar nişte privitori care nu tresărim decat arareori la dramele acelora care ne asigură nouă confortul şi siguranţa civilizaţiei.
Cu numai o zi înainte de drama de la Uricani, ministrul Elena Udrea inaugura cu aceeaşi aroganţă de vătaf parvenit telegondola de milioane de euro de la Vulcan. Bani care, în loc a fi alocaţi îmbunătăţirii coondiţiilor de muncă din mine, a sporirii pe cât posibil a siguranţei acestora ori pentru achiziţionarea unor unelte care să nu mai plesnească în mâinile ortacilor când aceştia smulg din pieptul pământului cărbunele s-au dus spre o investiţie de clan politic. O investiţie impusă de culoarea politică, portocalie, a primarului din Petroşani, nu de interesul real faţă de oamenii locului.
De aceea, oamenii nu trebuie judecaţi pentru felul lor deschis în care au primit-o pe Elena Udrea la Vulcan, la inaugurarea telegondelei. Pentru ei, marea investiţie reprezenta speranţa că poate, într-o bună zi, vor scăpa de belestemul lucrului în mină. Pentru că nimeni nu le-a spus că telegondola nu le va da lor de lucru, ci, dimpotrivă, ei vor fi condamnaţi pe mai departe să scoată cărbunele din aceleaşi hăuri nesigure ale pământului. Că vor rămâne captivi aceluiaşi blestem. Şi vor fi pe mai departe victimele regimurilor care se vor susceda la putere cu aceeaşi indiferenţă faţă de munca lor.
Guvernanţii au îngreunat povara blestemului cărbunelui cu apăsarea pe care au aruncat-o întregii ţării, închizând spitalele pentru a le transforma în aziluri, impunând controlul poliţienesc sanitar și asupra minerilor bolnavi care îşi odihnesc sufletul pentru câteva zile. Totul pentru că aşa a decis Boc: că oamenii nu mai au nevoie de spitale, iar minerii bolnavi trebuie şi ei puşi, dimpreună cu toţi ceilalţi bolnavi ai ţării, sub controlul poliţienesc al concediilor medicale. Al verificării prezenţei la domiciu inclusiv a ortacilor care îndrăznesc a cere, ca preţ al prafului ce le acoperă plămânii, zile medicale.
Tragedia de la Uricani a mai dat însă la iveală un crunt adevăr. Pe care poate nu l-am fi sesizat în nedreptatea lui. Şi în zonele miniere, guvernanţii au purces la aceeaşi tactică macabră pe care au aplicat-o, în încercarea de a o înghenunchea, întregii ţări. Au încercat să semene aceleaşi seminţe ale învrăjbirii, ştergând anumite mine de pe lista hăurilor ce urmează a fi închise, inclusiv în defavoarea celei de la Uricani. Aleasă poate şi pentru faptul că primarul oraşului de acolo este de o altă culoare politică decât aceea pe care guvernanţii o vor aşezată peste întreaga ţară.
Guvernanţii au încercat să-i aducă şi pe mineri în punctul dezbinării. Nu au reuşit, poate şi pentru faptul că tragediile sunt cele ce-i unesc pe ortaci dincolo de posiblităţile de înţelegere ale guvernanţilor.
Tragedia de la Uricani dovedeşte încă o dată că povara mineritului este uriaşă. Ocârmuirea nu o poate înţelege, însă. Şi nici nu o va înţelege până nu va fi coborât într-un front de lucru. Până nu va transpira sudoarea cărbunelui pe sub hainele ei de lux, până nu îşi va îneca plămânii în praful care ne dă nouă confortul de zi cu zi.
Până atunci, puterea ei de înţelegere va rămâne captivă aceleași imposturi.
