Cărțile mele…

Primul volum a fost Revolta – jurnalul unui militar parasutist, filele evenimentelor traite in 1989 ca militar parasutist

Au urmat carțile Destine – proză scurtă, Renașterea Ligii Navale Române – monografie, Negustorul de iluzii si Călător pe ulițele cerului…

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Imagini din infernul portocaliu

Oameni căraţi cu targa. Alţii ţinuţi de braţe ori împinşi rapid pe treptele spitalului. Dar nu înlăuntrul lui, ci de-a dreptul afară. Azvârliţi într-un tablou al genocidului generalizat, într-o procesiune sinistră spre defiinţarea neamului românesc. Spre uciderea fiinţei sale, zdrobirea demnităţii şi eutanasierea ultimelor tresăriri de revoltă.

Spectacolul grotescului şi-a înălţat limbile mistuitoare cu mult dincolo de limbile focului lui Dante. Sărăcirea, umilirea, sfârtecarea psihică şi fizică au înconjurat această naţiune din toate părţile, acum românii fiind alungaţi şi din spitale într-o deportare spre tăcere. Spre liniştea pe care şi-o doresc guvernanţii, cei ce nu mai sunt buni de muncă ori sunt bătrâni şi invalizi trebuind să dispară. Să „despovereze” bugetele de cheltuieli. Aşa au decis ei, guvernanţii…

Spectacolul genocidului îşi roade tragedia chiar lângă inima Europei. Bebeluşii noştri sunt scoşi din spitale în incubatoare, în pături sau de-a dreptul pe braţe de parcă un imens cataclism tocmai s-a petrecut. Iar imaginile din spitalele româneşti seamănă terifiant cu tragedia de la maternitatea Giuleşti. Nu ne este însă de nici un folos. Nu am învăţat nimic, nu am ştiut să protestăm şi să-i alungăm pe tartorii crimelor de atunci. Iar ministrul maghiar al sănătăţii româneşti şi-a continuat, dimpreună cu acoliţi ce-l servesc pe Emil Boc în programul lui de distrugere a ţării, acţiunile.

Un spectacol al calamităţilor în derulare. Al evacuărilor precipitate, cu oamenii care nu ştiu încotro să fugă, de parcă zidurile spitalelor stau să se prăvălească peste ei.

În România începutului de aprilie 2011 nu a fost însă nici un cutremur. Nici inundaţii, nici pârjol. Şi nici o tembelă simulare nu a fost organizată pentru fuduliile unor generalii de intendenţă.

Dar, chiar dacă nu erau nici râuri de apă, nici focuri mistuitoare, tragedia s-a produs, descârcându-se de sub seva plină de ură a nebunilor din tirania ce stă să ne strivească.

Sursele cataclismului se regăsesc în guvernul şi ministerele ce ne trasează restul de viaţă de parcă am fi datori însuşi infernului, catastrofa sanitară îndreptată până şi împotriva copiilor, plecând din ministerul apucăturilor hortiste.

Oamenii au fost alungaţi, spitalele închise iar unele chiar jefuite.

În urma insolenţei portocalii ce a degenerat în ură, spitalele rămân ştirbe. Ştirbe de pâlpâielile firave ale unei vieţi oricum bolnăvicioase. Rămân zidurile şi paturile goale, jupuite şi golite de ultimele speranţe.

Teoria ungurească a guvernanţilor spune că multe dintre aceste unităţi se vor transforma în azile. Dar cine a cerut acest lucru? Ori poate că noile lagăre se construiesc acum din interior spre exterior, bolnavii fiind alungaţi şi pentru a uşura declanşarea următorului val al  retrocedărilor, parte a unui scenariu în care s-a amanetat deja totul?!

Imaginile începutului de aprilie ar fi trebuit să rupă carnea de furie de pe noi. Dar noi ne-am încolonat la fel de supuşi în acest exod din propria casă. Şi tăcem. Aprindem farurile şi punem luminile de avarie, dacă tot nu mai avem nici bani de benzină, la îndemnurile a fel şi fel de televiziuni. Cică aşa îl vom „lumina” pe Boc. Dar noi nu avem nevoie să-l luminăm pe acest călău cu morgă de închizitor. Ci să-l alungăm. Iar soluţiile nu sunt nici dansul pinguinului, nici aprinderea luminilor, astfel de gesturi doar amuzându-l pe acest demon.

E drept, poate nu a venit încă nici vremea străzii. Dar sunt alte mijloace, inclusiv sufocarea instituţiile statului, dintâi guvernul, dar şi ministerele, cu milioane şi milioane de memorii. Hârtii prin care să le cerem socoteală pentru ceea ce au făcut cu această ţară. Dacă nici aşa nu se întrezăreşte lumina, atunci nu rămâne decât strada.

Depinde însă de noi cum vom ajunge acolo. Rupţi în coate şi flămânzi, târându-ne pe lângă coşurile de gunoi, sau protestând înainte de a fi rămas şi fără ultima picătură de vlagă.

P.S.

Tot ceea ce se întâmplă acum pare a fi o îndreptare a ţării spre  dezastru doar din foamea de putere a celor ce nu se mai dau duşi. Al azvârlirii în degringolada instituţională şi anarhie, al dezintregrării tuturor servicilori şi sistemelor publice logice şi licite. Măsuri care să „justifice” declararea, după propria-i poftă a guvernanţilor, a aşa-zisei stării de necesitate. Condiţie în care alegerile devin caduce, asigurând rămânerea la ciolane, în dictatură, a actualilor ciocli de ţară. Fie până în clipa în care ei îşi vor da sfârşitul, arzând de bună seamă în flăcările iadului, fie până când întreaga naţiune va fi fost nimiciă. Pentru că, un lucru este clar: în această ţară nu mai este loc şi pentru ei, şi pentru noi. Cineva trebuie să dispară. Iar în acest moment toate mijloacele sunt îndreptate spre extincţia noastră, nu a lor. Iar asta ar trebui să ne dea de gândit.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Vine nava românească: doi târâş şi unul degeaba!

Pe astea ni le-au vândut, cu astea venim! Păi, de unde altele? Şi, până le punem la punct, oricum durează… Că de aia sunt nave militare, să fie pregătite meticulos. Doar nu o să plecăm cu ele „la război” chiar la prima strigare! Ce, sunt cargouri să meargă la încărcare imediat ce s-a semnat contractul?! E vorba de marina militară, sobră şi meticuloasă, nu de simplă „vaporeală” comercială, făcută pe repede înainte, să nu se răzgândească onor clientul.

Şi apoi, ce rost are să ne grăbim? Dacă nu găsim toate piesele de la motoare şi plecăm fără vreun şurub, de se dezmembrează nava înainte să ajungem? Vorba aceea, la ce am cumpărat, oricum o să duduie motoarele în cadenţa lui „doi târş şi unul degeaba”!

Dar, important e să ajungem acolo… În vreo lună-două, că de aia e operaţiune militară. Să avem vreme să ne pregătim meticulos! Că doar nu stăteam cu fregata militară cu glonţ pe ţeavă, de gardă la fruntariile marine ale ţării? Ea se odihena, de vreo trei ani încoace, la chei, mai mult pe post de „marele pavoaz”, ca la expoziţie. Să o vadă duşmanul din zare, în vreme ce noi ne vedeam liniştiţi de alte tale. Mai o criză politică, mai un şut în nevoile ţării.

Acum, lăsând gluma la o parte, chiar ar trebui să ne întrebăm: de ce am dat milioane de euro pe două ceainice? Fie ele şi britanice… Căci, deşi oficial fregata Regele Ferdinand este şi „nava-amiral a Forţelor Navale Române”, înlocuind fostul distrugător Mărăşeşti, în realitate ea este total expusă atacurilor. Nu are sistemele de rachete navale sau instalaţiile de artilerie necesare în cazul ripostei în faţa unui atac, spre deosebire de „bătrânul” Mărăşeşti dotat cu patru instalaţii de lansare rachete navă-navă, patru instalaţii de tragere artileristice navale şi antiaeriene şi o instalaţie de lansare bombe antisubmarine.

În fapt, în cazul celor două fregate (Regele Ferdinand şi Regina Maria), luate „la pachet”, doar numele e pompos. Căci ele sunt mai mult inactive, stând la chei. Şi ce dacă vine duşmanul peste noi? Poate să dea şi el un fax cu o lună înainte. Să avem timp să le pregătim, să le mai dăm cu unsoare pe la ţâţâni şi un pic de vopsea pe sub burtă.

Şi atunci, una din două. Ori matelotul cârmaci-cârpaci şi-a continuat miştocăreala la adresa coaliţiei, ca dedicaţie pentru preşedintele francez, şi trimite un vapor pe care îl ştie oricum că abia ţine de o instrucţie- două, pe soi de simulator plutitor, ori cineva şi-a bătut joc de resursele de întreţinere pentru menţinerea “în aşteptare”, cu glonţ pe teava tunului, a tocat banii şi, acum, din graba, înghesuie două sute de militari în măruntaiele unei conserve.

Cel mai probabil, Traian Băsescu are habar de cum stau lucrurile. Pentru că, singur a spus: „problema este că suntem ca un trăgător care are o armă în mână şi îi tremură degetul pe trăgaci”. Ştie, dar tace. Că doar trebuie să-i dea peste nas unuia dintre omologii lui europeni, într-o ironie pe care o înţelege doar el. În plus, din cei peste patru milioane de euro alocaţi pentru „reactivarea” fregatei, ţinută mai mult la chei de prin 2008 încoace, poate mai ies şi nişte bani pentru partid. Căci, război ori nu, vremea campaniei (electorale, desigur!) tot vine…

De aceea, parcă s-a cere o comisie parlamentară. Căci, dacă sunt atât de „inoperabile” încât e nevoie de o lună de pregătiri şi un munte de bănet, de ce să punem viaţa marinarilor în pericol? Sau, dacă sunt funcţionale, cine fură de fapt bani pe seama scoaterii din presupusa stare de conservare? Mai ales că fregatele nu sunt proiectate să facă faţă unei situaţii de atac ce poate interveni chiar şi în cazul unei simple patrulări pentru supravgherea respectări embargoului.

Or, în asemenea condiţii, de livrare de „carne de tun”, mai avem şi un submarin bun de pus „la bătaie”. Ce dacă e mai mult pe ruşeste pe dinauntru? Poate nu se prinde nimeni. Şi nici nu contează că, de fapt, nu mai intră sub apă că rămâne acolo, îl putem trimite. Îl putem „oferta”, să aibă unii motiv să mai ia niste bani de la buget, chipurile să-i scoatem junghiurile de rugină de prin măruntaie.

Aşadar, mergeţi voi, dară, că venim şi noi! Cu fregata scârţa-scârţa, aşa în vreo lună. Pentru că, ăl de trebuie să-şi scoată comisionul, şi-l va lua chiar de se va fi sfârşit războiul până atunci.

Posted in Uncategorized | Leave a comment