Furăciuni nerambursabile

Bani de furat mai sunt. Din fondurile nerambursabile. Numai că trebuie ceva mai multă îndemânare din partea guvernanţilor. Pentru că, de data aceasta, deturnarea banilor va trebui făcută chiar sub ochii Europei, iar terenul trebuie pregătit prin măsuri potrivite.

Este suficient să parcurgi lista domeniilor pentru care Europa acordă fonduri nerambursabile şi înţelegi pe ce avere au pus ochii guvernanţii. Dar, mai ales, unde bat ei cu o parte din măsurile aparent aberante din ultima vreme. Pentru că, trebuie să fii la putere nu doar pentru a ştii exact ce domenii vor fi vizate de oficialii europeni pentru acordarea fondurilor nerambursabile într-un anumit interval, suprapus guvernării tale, ci, mai ales, pentru a putea înlesni „captarea” legală a acestor fonduri.

Problema este că, faţă de alte furturi făcute cu legea în mână, de data aceasta trebuie ceva mai multă atenţie în felul în care vor fi „lucrate” aceste fonduri. Răsplata ar putea fi însă pe măsură, mai ales dacă banii întorşi spre partid, de firmele acreditate să gestioneze lucrările, vor ajunge în procente semnificative acolo unde trebuie. Chiar dacă la niveluri mai reduse ca în alte vremuri.

E drept, pe de altă parte nu putem nega că vigilenţa oficialilor Uniunii a crescut când vine vorba de fondurile nerambursabile. Numai că această prudenţă se rezumă mai degrabă la posibilitatea de a verifica nevoile reale ale unei ţări pentru un capitol, cum ar fi amenjarea unor parcuri, şi mai puţin la controlul efectiv al felului în care se împart banii de către firmele „executante”. Căci, felul de cheltuire prin afişarea unor facturi specifice, mai ales dacă este gestionat de o minte diabolică, suportă suficiente „portiţe” pentru a face posibilă umplerea visteriei de partid şi pe seama acestor fonduri.

Realizarea unor parcuri în mediul rural s-a constituit doar într-un capitol „de antrenament”, firmele de partid antamate din vreme primind doar firimituri faţă de următorul mare capitol din structura fondurilor nerambursabile. Amenajarea de azile. Pentru că, da!, pe lista fondurilor nerambursabile urmează a intra construirea şi întreţinerea unor astfel de lăcaşuri sociale. Şi, aidoma parcurilor, nu se stipulează un număr maxim, ci atât cât se poate cuprinde în suma alocată. Or, guvernanţii au pregătit din timp terenul. Acei cârmaci pentru care nu contează că „identificarea” de spaţii pentru amenajarea de azile se face de fapt pe seama lovirii în plin a sistemului sanitar, prin dezafectarea unor unităţi spitaliceşti. Deh’, doar e ghinionul nostru că nu au fost incluse în cadrul lucrărilor suportate de Europa, prin fonduri nerambursabile, modernizarea spitalelor, ci tocmai lucrări pentru azile!

În fapt, totul ţine de capitolele de investiţii care ne sunt alocate într-un anumit interval. Întâmplător, peste perioada ce se suprapune cu actuala ocârmuire, vorbim şi de azile. Iar pentru pecinginea portocalie chiar nu contează că roade la tencuiala şi aşa spălăcită a spitalelor doar pentru a motiva un pachet de investiţii de unde se pot trage bani pentru partid. O tencuială care, prin unele locuri s-ar putea să aibă destui paraziţi şi microbi fatali, dar nu destul de fatali pentru a întoarce guvernanţii din cel mai aberant proces de înlesnire a accesului camarilei la bani. Pentru că a tranforma un spital TBC în azil este cu adevărat grotesc. Atât pentru pacienţii (cei bolnavi de TBC, dar şi cei din spitalele unde se vor amenaja viitoarele secţii pentru tbc-işti), cât şi pentru ocupanţii viitorelor azile.

Poate că, dacă anul acesta se dădeau fonduri masive nerambursabile pentru ciupercării, guvernanţii ne treceau la dieta cu bureţi. Ori, dacă se stimulau culturile cu soia, ne îmbrânceau la raţia salamului aparent defunct. Şi care, de fapt, pândeşte la colţul soartei noastre într-o sinistră întoarcere în timp.

Pe de altă parte, însă, măsura se potriveşte mănuşă şi proiectelor de exterminare prin „expropierea” sărăciei. Asta dacă totul nu a fost potrivit de fapt din timp, iar alocarea acestor fonduri nu a fost întâmpătoare, fiind strecurată ca solicitare spre UE de oamenii camarilei. Căci, se aşteaptă un nivel atât de adânc al sărăciei (iar principala grijă ce-l măcina pe Traian Băsescu la o reuniune internaţională era  aceea că România are un nivel mult prea mare de proprietari de locuinţe faţă de alte ţări), încât, din clipa în care oamenii nu vor mai avea bani de facturi, pentru întreţinere, lumină apă şi alte cheltuieli, vor ajunge să fie scoşi la mezat.

Atunci, trocul „expropierii” va fi simplu: locuinţă contra loc la azil. Şi nu trebuie decât să privim în urmă pentru a înţelege că asemenea reţete s-au mai încercat. Dar ele erau „dezvoltate” la nivelul unor escroci mult prea „individualişti” pentru a împărţi bucatele cu partidul care pregăteste prin măsurile sale acest proces la un nivel cu adevărat semnificativ.

This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply