Imagini din infernul portocaliu

Oameni căraţi cu targa. Alţii ţinuţi de braţe ori împinşi rapid pe treptele spitalului. Dar nu înlăuntrul lui, ci de-a dreptul afară. Azvârliţi într-un tablou al genocidului generalizat, într-o procesiune sinistră spre defiinţarea neamului românesc. Spre uciderea fiinţei sale, zdrobirea demnităţii şi eutanasierea ultimelor tresăriri de revoltă.

Spectacolul grotescului şi-a înălţat limbile mistuitoare cu mult dincolo de limbile focului lui Dante. Sărăcirea, umilirea, sfârtecarea psihică şi fizică au înconjurat această naţiune din toate părţile, acum românii fiind alungaţi şi din spitale într-o deportare spre tăcere. Spre liniştea pe care şi-o doresc guvernanţii, cei ce nu mai sunt buni de muncă ori sunt bătrâni şi invalizi trebuind să dispară. Să „despovereze” bugetele de cheltuieli. Aşa au decis ei, guvernanţii…

Spectacolul genocidului îşi roade tragedia chiar lângă inima Europei. Bebeluşii noştri sunt scoşi din spitale în incubatoare, în pături sau de-a dreptul pe braţe de parcă un imens cataclism tocmai s-a petrecut. Iar imaginile din spitalele româneşti seamănă terifiant cu tragedia de la maternitatea Giuleşti. Nu ne este însă de nici un folos. Nu am învăţat nimic, nu am ştiut să protestăm şi să-i alungăm pe tartorii crimelor de atunci. Iar ministrul maghiar al sănătăţii româneşti şi-a continuat, dimpreună cu acoliţi ce-l servesc pe Emil Boc în programul lui de distrugere a ţării, acţiunile.

Un spectacol al calamităţilor în derulare. Al evacuărilor precipitate, cu oamenii care nu ştiu încotro să fugă, de parcă zidurile spitalelor stau să se prăvălească peste ei.

În România începutului de aprilie 2011 nu a fost însă nici un cutremur. Nici inundaţii, nici pârjol. Şi nici o tembelă simulare nu a fost organizată pentru fuduliile unor generalii de intendenţă.

Dar, chiar dacă nu erau nici râuri de apă, nici focuri mistuitoare, tragedia s-a produs, descârcându-se de sub seva plină de ură a nebunilor din tirania ce stă să ne strivească.

Sursele cataclismului se regăsesc în guvernul şi ministerele ce ne trasează restul de viaţă de parcă am fi datori însuşi infernului, catastrofa sanitară îndreptată până şi împotriva copiilor, plecând din ministerul apucăturilor hortiste.

Oamenii au fost alungaţi, spitalele închise iar unele chiar jefuite.

În urma insolenţei portocalii ce a degenerat în ură, spitalele rămân ştirbe. Ştirbe de pâlpâielile firave ale unei vieţi oricum bolnăvicioase. Rămân zidurile şi paturile goale, jupuite şi golite de ultimele speranţe.

Teoria ungurească a guvernanţilor spune că multe dintre aceste unităţi se vor transforma în azile. Dar cine a cerut acest lucru? Ori poate că noile lagăre se construiesc acum din interior spre exterior, bolnavii fiind alungaţi şi pentru a uşura declanşarea următorului val al  retrocedărilor, parte a unui scenariu în care s-a amanetat deja totul?!

Imaginile începutului de aprilie ar fi trebuit să rupă carnea de furie de pe noi. Dar noi ne-am încolonat la fel de supuşi în acest exod din propria casă. Şi tăcem. Aprindem farurile şi punem luminile de avarie, dacă tot nu mai avem nici bani de benzină, la îndemnurile a fel şi fel de televiziuni. Cică aşa îl vom „lumina” pe Boc. Dar noi nu avem nevoie să-l luminăm pe acest călău cu morgă de închizitor. Ci să-l alungăm. Iar soluţiile nu sunt nici dansul pinguinului, nici aprinderea luminilor, astfel de gesturi doar amuzându-l pe acest demon.

E drept, poate nu a venit încă nici vremea străzii. Dar sunt alte mijloace, inclusiv sufocarea instituţiile statului, dintâi guvernul, dar şi ministerele, cu milioane şi milioane de memorii. Hârtii prin care să le cerem socoteală pentru ceea ce au făcut cu această ţară. Dacă nici aşa nu se întrezăreşte lumina, atunci nu rămâne decât strada.

Depinde însă de noi cum vom ajunge acolo. Rupţi în coate şi flămânzi, târându-ne pe lângă coşurile de gunoi, sau protestând înainte de a fi rămas şi fără ultima picătură de vlagă.

P.S.

Tot ceea ce se întâmplă acum pare a fi o îndreptare a ţării spre  dezastru doar din foamea de putere a celor ce nu se mai dau duşi. Al azvârlirii în degringolada instituţională şi anarhie, al dezintregrării tuturor servicilori şi sistemelor publice logice şi licite. Măsuri care să „justifice” declararea, după propria-i poftă a guvernanţilor, a aşa-zisei stării de necesitate. Condiţie în care alegerile devin caduce, asigurând rămânerea la ciolane, în dictatură, a actualilor ciocli de ţară. Fie până în clipa în care ei îşi vor da sfârşitul, arzând de bună seamă în flăcările iadului, fie până când întreaga naţiune va fi fost nimiciă. Pentru că, un lucru este clar: în această ţară nu mai este loc şi pentru ei, şi pentru noi. Cineva trebuie să dispară. Iar în acest moment toate mijloacele sunt îndreptate spre extincţia noastră, nu a lor. Iar asta ar trebui să ne dea de gândit.

This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply