In memoriam:

Un condei pe drumul stelelor:

Ioan Mărgineanu (29.08.1928-19.03.2011)

Ultimele file ale gazetei „Naţiunea” au fost aproape şi ultimele lui răsuflări. Căci, în vremea în care revista era desfiinţată, bătrânul gazetar îşi risipea parcă ultima speranţă. Îşi pierdea un important sprijin din drumul lui prin viaţă, în acele clipe închipuindu-şi poate pentru întâia oară sfârşitul.

Mult prea repde a urmat apoi prăbuşirea… Cel ce scria săptămână de săptămână articole politice şi sociale pentru revista pe care a iubit-o cel mai mult, avea să se îndepărteze parcă de cele lumeşti. S-a rupt de firul magic ce îi aprindea flăcări de entuziasm în ochi şi, în numai câteva săptămâni, întreaga povară a celor opt decenii de viaţă avea să se prăvălească peste un trup tot mai măcinat de boală.

Întreaga lui viaţa a fost o trăire dedicată presei. A intrat în lumea literelor de plumb, cum îi plăcea să se destănuie, „în pantaloni scurţi”, cărând ziare la 14 ani, pentru ca, mai târziu, în pragul tinereţii, să irumpă primele lui articole.

Absolvent al Academiei de Ştiinţe Economice şi al Facultăţii de Drept, Universitatea Bucureşti, Ioan Mărgineanu a ocupat, rând pe rând, cerneală de cerneală şi slovă după slovă, toate posturile redacţionale, fiind părintele mai multor ziare şi reviste.

A vegheat ani şi ani destinele „României libere”, dar a fost şi director general al Agenţiei de presă „Agerpres”, având poate una dintre cele mai mari satisfacţii ai ultimilor ani, aceea de a asista, după 20 de ani de la schimbarea brutală a denumirii agenţiei în „Rompres”, la revenirea la vechiul acronim.

Ioan Mărgineanu a fost un univers al gazetăriei, al acelei gazetării „vechi”, bine plămădită în rosturile ei, fiind un adevărat formator pentru multe generaţii de ziarişti. A fost, poate fără să conştietizeze acest lucru, dascălul unei şcoli de presă, scriind şi scenarii pentru Radio Difuziunea Română şi Televiziunea Română, dar şi povestiri apărute în “România Literară”.

Cel mai mult a iubit însă „Naţiunea”. A fost, din prima clipă a înfiinţării gazetei, acolo, alături de Iosif Constantin Drăgan şi Artur Silvestri (doi cărturaţi plecaţi şi ei pe drumul astrelor), vreme de mai bine de 15 ani conducând destinele gazetei.

Apoi, când era deja mult prea bătrân trupeşte pentru a mai bate lungul drum până la redacţie, ori pentru a se mai lupta cu nedreptele piedici puse revistei în anii de după despărţirea de cărtuarul fondator, Ioan Mărgineanu s-a retras.

Dar a continuat să scrie. A avut săptămână de săptămână o rubrică de suflet,  „Călător pe fir de amintire”- unde împletea experienţele lui de ambasador cu analiza politică la zi, şi, deşi mi-a făcut onoarea de a-mi preda o dată cu funcţia de redactor-şef şi rubrica de fond a gazetei, „Comentariul săptămânii”, el a fost cel îndreptăţit să redea cititorilor adevăratele crâmpeie de comentari sociale şi politice.

A fost un om de o modestie rară. A stat cu preşedinţi de stat la masă şi a îndeplinit funcţii diplomatice în nenumărate ţări, precum cele de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar în Italia şi Malta.

A fost şi deputat, asigurând funcţia de secretar al Comisiei de politică externă şi vicepreşedinte al Grupului Român din Uniunea Interparlamentară, iar din 1983, după revenirea de la post, a fost numit ambasador cu însărcinări speciale în cadrul M.A.E. şi şef al Departamentului de cooperare balcanică. Pentru activităţile depuse a fost decorat cu Ordine şi Medalii ale României, dar şi cu distincţii ale Italiei, Franţei, R.F.G., Olandei, Libanului, Luxemburgului, Belgiei şi R.P.D. Coreană.

Când însă prietenii şi colaboratorii lui de o viaţă au început să plece de lângă noi, fiecare fost diplomat şi fiecare cititor care trecea dincolo lăsând câte un gol şi mai adânc în sufletul lui şi paginile „Naţiunii ”, avea să devină tot mai trist. Tot mai singur şi mai stingher, căci, i se părea nedrept ca toţi aceia pe care i-a cunoscut să plece, şi doar el să rămână aici.

I-au rămas însă alături cele mai dragi fiinţe: soţia, Felicia Mărgineanu, şi cei doi copii. Şi, desigur, gazetaria lui sfântă.

Sâmbătă, 19 martie 2011, când luna s-a coborât parcă dinadins atât de aproape de noi, Ioan Mărgineanu a plecat şi el spre stele. Ne-a lăsat mai singuri şi ne-a revăşit ultimele speranţe.

Rămas bun, prieten drag, gazetar al stelelor şi îngerilor. Vorbele tale blânde ne vor lipsi…

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Furăciuni nerambursabile

Bani de furat mai sunt. Din fondurile nerambursabile. Numai că trebuie ceva mai multă îndemânare din partea guvernanţilor. Pentru că, de data aceasta, deturnarea banilor va trebui făcută chiar sub ochii Europei, iar terenul trebuie pregătit prin măsuri potrivite.

Este suficient să parcurgi lista domeniilor pentru care Europa acordă fonduri nerambursabile şi înţelegi pe ce avere au pus ochii guvernanţii. Dar, mai ales, unde bat ei cu o parte din măsurile aparent aberante din ultima vreme. Pentru că, trebuie să fii la putere nu doar pentru a ştii exact ce domenii vor fi vizate de oficialii europeni pentru acordarea fondurilor nerambursabile într-un anumit interval, suprapus guvernării tale, ci, mai ales, pentru a putea înlesni „captarea” legală a acestor fonduri.

Problema este că, faţă de alte furturi făcute cu legea în mână, de data aceasta trebuie ceva mai multă atenţie în felul în care vor fi „lucrate” aceste fonduri. Răsplata ar putea fi însă pe măsură, mai ales dacă banii întorşi spre partid, de firmele acreditate să gestioneze lucrările, vor ajunge în procente semnificative acolo unde trebuie. Chiar dacă la niveluri mai reduse ca în alte vremuri.

E drept, pe de altă parte nu putem nega că vigilenţa oficialilor Uniunii a crescut când vine vorba de fondurile nerambursabile. Numai că această prudenţă se rezumă mai degrabă la posibilitatea de a verifica nevoile reale ale unei ţări pentru un capitol, cum ar fi amenjarea unor parcuri, şi mai puţin la controlul efectiv al felului în care se împart banii de către firmele „executante”. Căci, felul de cheltuire prin afişarea unor facturi specifice, mai ales dacă este gestionat de o minte diabolică, suportă suficiente „portiţe” pentru a face posibilă umplerea visteriei de partid şi pe seama acestor fonduri.

Realizarea unor parcuri în mediul rural s-a constituit doar într-un capitol „de antrenament”, firmele de partid antamate din vreme primind doar firimituri faţă de următorul mare capitol din structura fondurilor nerambursabile. Amenajarea de azile. Pentru că, da!, pe lista fondurilor nerambursabile urmează a intra construirea şi întreţinerea unor astfel de lăcaşuri sociale. Şi, aidoma parcurilor, nu se stipulează un număr maxim, ci atât cât se poate cuprinde în suma alocată. Or, guvernanţii au pregătit din timp terenul. Acei cârmaci pentru care nu contează că „identificarea” de spaţii pentru amenajarea de azile se face de fapt pe seama lovirii în plin a sistemului sanitar, prin dezafectarea unor unităţi spitaliceşti. Deh’, doar e ghinionul nostru că nu au fost incluse în cadrul lucrărilor suportate de Europa, prin fonduri nerambursabile, modernizarea spitalelor, ci tocmai lucrări pentru azile!

În fapt, totul ţine de capitolele de investiţii care ne sunt alocate într-un anumit interval. Întâmplător, peste perioada ce se suprapune cu actuala ocârmuire, vorbim şi de azile. Iar pentru pecinginea portocalie chiar nu contează că roade la tencuiala şi aşa spălăcită a spitalelor doar pentru a motiva un pachet de investiţii de unde se pot trage bani pentru partid. O tencuială care, prin unele locuri s-ar putea să aibă destui paraziţi şi microbi fatali, dar nu destul de fatali pentru a întoarce guvernanţii din cel mai aberant proces de înlesnire a accesului camarilei la bani. Pentru că a tranforma un spital TBC în azil este cu adevărat grotesc. Atât pentru pacienţii (cei bolnavi de TBC, dar şi cei din spitalele unde se vor amenaja viitoarele secţii pentru tbc-işti), cât şi pentru ocupanţii viitorelor azile.

Poate că, dacă anul acesta se dădeau fonduri masive nerambursabile pentru ciupercării, guvernanţii ne treceau la dieta cu bureţi. Ori, dacă se stimulau culturile cu soia, ne îmbrânceau la raţia salamului aparent defunct. Şi care, de fapt, pândeşte la colţul soartei noastre într-o sinistră întoarcere în timp.

Pe de altă parte, însă, măsura se potriveşte mănuşă şi proiectelor de exterminare prin „expropierea” sărăciei. Asta dacă totul nu a fost potrivit de fapt din timp, iar alocarea acestor fonduri nu a fost întâmpătoare, fiind strecurată ca solicitare spre UE de oamenii camarilei. Căci, se aşteaptă un nivel atât de adânc al sărăciei (iar principala grijă ce-l măcina pe Traian Băsescu la o reuniune internaţională era  aceea că România are un nivel mult prea mare de proprietari de locuinţe faţă de alte ţări), încât, din clipa în care oamenii nu vor mai avea bani de facturi, pentru întreţinere, lumină apă şi alte cheltuieli, vor ajunge să fie scoşi la mezat.

Atunci, trocul „expropierii” va fi simplu: locuinţă contra loc la azil. Şi nu trebuie decât să privim în urmă pentru a înţelege că asemenea reţete s-au mai încercat. Dar ele erau „dezvoltate” la nivelul unor escroci mult prea „individualişti” pentru a împărţi bucatele cu partidul care pregăteste prin măsurile sale acest proces la un nivel cu adevărat semnificativ.

Posted in Uncategorized | 2 Comments

Congresul UDMR – autodenunţ pentru miliţia fiscului!

Deşi nu apare în „top 300”, clasamentul de referinţă pentru fiscul lui Ialomi(li)ţeanu, UDMR ar trebui luat la puricat. Că doar a cheltuit, într-un exerciţiu evident demonstrativ de sfidare a sărăciei noastre, aidoma unui provincial parvenit ce se laudă cu potenţa sa, cu mult peste suma minimă stabilită de miliţenii fiscului pentru luarea averilor la puricat?! Şi nu doar felul în care s-a afişat public cu „posibilităţile” sale trebuie sancţionat, caracterul parvenitului de mahala politică neputând fi oricum schimbat peste noapte, ci neputinţa probabilă de a dovedi cu acte în regulă purcoiul de bănet aruncat, nu doar în văzul românilor săraci, ci şi ai etnicilor de rând care se chinuie în aceeaşi sărăcie.

UDMR a cheltuit pentru faza „de congres” a megalomaniei sale peste 200 000 lei noi. De patru ori mai mult decât suma minimă stabilită de fisc ca ac de cojoc pentru toţi aceia care cheltuie peste măsură. Or, un control se impune de la sine, pentru că şi UDMR trebuie să-şi justifice cheltuielile.

E drept, dacă se dovedeşte că banii au fost strânşi în mod ilicit, e puţin probabil să vedem formaţiunea „confiscată”. Pentru că nimeni nu se va grăbi să o „răscumpere” de pe site-urile cu executări silite, mârţoaga nefolositoare ajungând mai degrabă să pască prin cimitirul politic decât să o mai pună cineva în zăbala interesului politic. Dar măcar să vedem că politichia maghiară este pusă să plătească impozitul de 16 la sută, stabilit de acelaşi fisc, pentru „spălarea” oficială a averii şi garantarea ei ca licită.

Ar fi un procent din banii cheltuiţi în sfidarea sărăciei celor mulţi care ar putea ajunge la bugetele ţării. E adevărat, o sumă infimă faţă de banii pe care i-a jecmănit UDMR în cei 20 de ani. O sumă ridicol de mică faţă de costurile pe care le-au suportat românii ca preţ al trădărilor guvernamentale, începute cu „reconcilierea” maghiară filoiliesciană şi ajunse azi la vânzările directe de ţară ale guvernanţilor portocalii. Ar fi o sumă pe care nu am putea să o raportăm nici măcar la banii pe care i-a pierdut ţara din cauza UDMR-ului, daune materiale ce nu mai pot fi nicicând acoperite, şi cu atât mai puţin să o punem faţă în faţă cu daunele morale incomensurabile pe care le-a produs României prezenţa cancerului politic maghiar.

Ar fi însă un act de minimă dreptate pentru pensionarii din Oradea, bunăoară. În primul rând pentru pensionarii etniei, oameni care nu au primit din partea propriei formaţiuni „de reprezentare” nici măcar un abonament gratuit de transport. Aşa cum s-a îngrijit formaţiunea să asigure fiecărui participant la marea manifestare a descălecării lui Marko şi a înscăunării lui Hunor.

Fiscul trebuie să facă verificările ce se impun. Pentru că nu este vina noastrtră că UDMR şi-a organizat congresul după data la care miliţia lui Ialomiţeanu a decis să verifice şi să impoziteze, dacă este cazul, fiecare cheltuială ce depăşeste 50 000 de roni. Şi poate că presa, principala sursă de date pentru Fisc, ar trebui să întocmească şi un „top 300” al principalalelor persoane juridice. Asta pentru a uşura cititul în bobi al paşilor pe care îi are de făcut organul de exercitare a controlului fiscal asupra liniei dintre ilicitul facturilor neacoperite şi licitul comercial garantat prin impozitare.

În fapt, portiţa creată chiar de Fisc (pe seama prostiei, desigur) ar trebui speculată din plin. Şi combinată cu imposibilitatea UDMR-ului de a mai atinge actualul procent de intrare în parlament. Pentru că UDMR trebuie împins pe o linie moartă. Alminteri, dacă formaţiunea va mai fi lăsată să acceadă în angrenajul politic pe postul pe care îşi trage arvuna de două decenii, ne vom afla în faţa unui tragism ireperabil.

Astfel, dacă va mai face loturile la constituirea vreunei alianţe, politicienii români ar trebui să fie constienţi că nu vor mai avea monede de schimb. Pentru că politichia maghiară a obţinut deja tot ceea ce, dintr-o anumită perspectivă, se putea pune pe masă de către politicienii noştri fără a afecta integritatea teritorială. Mai ales după ce pecinginea portocalie a dat cu toate mâinile toate acele „motivaţii” care, într-o eşalonare raţională, ar fi putut fi folosite de cel puţin câteva guverne pentru a-i ţine pe maghiari la masă.

Acum însă s-a ajuns la o linie fără întoarcere… Maghiarii au obţinut şi plăcuţe bilingve, şi afişarea efigiilor criminalilor maghiari, şi demontarea monumentelor românilor şi schimbarea numelor străzilor, şi învăţământul în limba maghiară la toate nivelurile.

Situaţie în care, cel ce se va mai aşeza la masa trocurilor cu UDMR pentru a-şi asigura o majoritate, nu va mai putea decât să marşeze pe îndeplinirea ultimelor pretenţii ale maghiarilor: legea minorităţilor şi actul de ghilotinare a fiinţei româneşti, autonomia.

P.S.

Cu prea multă uşurinţă s-a trecut peste gestul ţiganilor de a-şi face propriul „tribunal”. De a îmbrăca robe şi a se juca, în analfabestismul „juraţilor” de stabor, de-a justiţia. Acolo era locul unei urmări penale imediate, care să pună la la zid periculoasa maimuţăreală a ţiganilor. Alminteri, ne aflăm în faţa unei acceptări tacite care nu va face decât să dea curaj şi maghiarimii să-şi facă propriile „instituţii”. Iar de aici până la trasarea statului în stat nu mai este decât un pas. Şi în cazul ţiganilor, şi în cazul maghiarilor. Or, spre deosebire de imbecilitatea trâmbiţată de Traian Băescu, într-o manipulare a discursului aparent anti-autonomist, românii nu au nevoie de „aceeaşi autonomie” nici  în Ardeal, pentru maghiari, nici  în Caracal, pentru ţigani. Nu au nevoie de nici o autonomie în ţara lor.

Posted in Uncategorized | Leave a comment